zece cinciprezece

Ne-am întors din Basarabia la vechiul nostru cătun pe care l-am găsit transformat, mult mai urît, mult mai neprimitor.

Am tras la sora mai mică a lui mama.

Tanti Maria cum îi spuneam noi locuia în casa bătrânească împreună cu Camelia sora mea care rămăsese în Romînia.

M’am obișnuit și aici. Îmi plăcea mult livada din spatele casei și grădinița din fața casei (în prezent nu mai există această casă).

Eram f. puțin controlat de părinți. Ei erau ocupați cu căutarea unei locuințe unde am fi putut locui deoarece nu încăpeam toți în casa bătrânească, eu singur necontrolat plecam după ce veneam dela școală prin țarnă – cum spuneau locuitorii satului împrejurimilor satului.

Ajungeam uneori vagabondând de unul singur în Pădurea Statului unde mă simțeam cel mai fericit băiat din lume. Mă așezam la umbră și ascultam cântecul păsărelelor. Atât de mult îmi plăcea să ascult acel ciripit vesel de seară amestecat cu țârâitul greerilor! Mă întorceam seara flămând și vânăt de frig.

Mă certau părinții, uneori luam bătaie. Mă mulțumeam cu cât căpătam și intram printre ceilalți în pat.

Iarna stăteam mai mult la fereastră și priveam afară cum se depuneau fulgii.

Rareori puteam să ies și eu să mă dau cu sania. Nu mă lăsau afară pentru că spuneau că iarna mă îmbolnăvesc repede.

Când plecam la școală mă înfofoleau în toate hainele pe care le aveam.

Clasa I, II și III le-am luat din nou premiant. De pe acum taică-meu mă vedea doctor.

În clasa III am avut un conflict cu o elevă din clasa IV.

Într-o pauză jucându-mă cu mingea în curte am lovit din întâmplare o fată. Nu o cunoșteam. De altfel erau foarte mulți copii pe care eu nu-i cunoșteam, nu aveam de-a face cu ei.

Cu un aer războinic s’a repezit la lemnele din curte, a găsit un băț și a aruncat cu el în mine. Nu m’a lovit însă nu știu de ce atunci m’am repezit într’un gard de spini – de “porumbele”, am luat o creacă și am aruncat-o drept în fața ei. Am lovit-o rău pentru că s’a umplut de sânge toată. A fugit în cancelarie și m-a spus domnișoarei Iacob.

M-a chemat în cancelarie m’a lăsat puțin să aștept. A sunat, au plecat toți învățătorii la săli a plecat și ea. Am rămas singur. Mă gândeam că voi fi bătut, că mă va spune lui taică-meu.

După vreo 10 minute a intrat în cancelarie cu fetița de mână. S’a dus la birou, ne-a chemat pe amândoi mai aproape și mi s’a adresat:

– Spune tu Cuțulea cum s’a întâmplat!

Advertisements

cinci zece

Așa am apărut pe lume, toamna, timpul ploios și plin de fulgere parcă ar fi știut că sosirea mea nu era prea mult dorită.

După povestirile dădacei, contrar prevestirilor vremii eram un copil tare neastâmpărat de cum am scos primul sunet nearticulat. Făceam gălăgie când nu-mi dădea la timp masa – cazuri când întârzia pe undeva mama – când nu-mi făceau  baie și chiar când eram satisfăcut făceam gălăgie gângurind, strigând și gesticulând. Prevestirile nu s’au putut opune firii mele care-mi era hărăzită dela început.

Am început să merg în picioare foarte devreme. Mă agățam de pat, de sobă, de scaune, de orice se găsea prin cameră, cădeam, mă ridicam, plângeam când mă durea și înșiram din nou cuvinte înțelese numai de mine dupa ce-mi trecea.

Pe dădaca mea nu o cunosc și nici nu i-am aflat vreodată numele. Totuși cred că a fost o femeie bună, grijulie și foarte atentă. Semne de “bună purtare” de când eram mic nu am niciunul.

În 1941 am plecat împreună cu tata, mama și întreaga noastră familie – afară de Camelia – în Basarabia.

Taică-miu s’a mutat din Petrești în Parincea unde și-a cumpărat case, pământ, alte unelte, alte animale. A plecat în Basarabia unde i s’a dat acelaș post și o gospodărie mult mai mare ca cea pe care o avusese în Petrești. În timpul transportului nostru și al bagajelor noastre am fost atins pentru prima oară de boală.

Aveam temperatură, slăbisem și cam ajunsesem deja la destinație eram aproape mort.

Părinții mei uneori gândindu-se la toate greutățile pe care le avuseseră de înfruntat din partea mea se rugau lui Dumnezeu să-mi ia viața. Dar Dzeu nu a vrut să fie așa. Am supraviețuit. M’am refăcut dar mult mai tăcut, mai timid, mai retras.

 

Am intrat în școală la 7 ani – nu la școala română, ci cea rusă. Învățam tare greu, nu aveam hârtie, creioane – nu era vorba de plăcuțe de scris. Scriam pe ziare și alea împărțite de dl. Licandru cu porția.

Clasa I am luat-o cu coronița. Învățătorul nostru, dl. Licandru – cunoscut deal lui taică-meu – era un om pirpiriu cu ochii înfundați în orbite – mici și pătrunzători, sprâncene stufoase și blonde – un blond spălăcit.

Mergea șontâcăind din cauza picioarelor pe care nu le avea întregi, labele îi fusesera amputate în urma degerării lor. Fusese cândva deportat în Siberia. Acum era repartizat în învățământ în satul nostru – propriu zis nu sat – un orășel dar foarte mic. Nu exista șosea sau cale ferată dar în zilele târgurilor era multă lume.

Aici in D. am început să înțeleg că eram sortit să trăesc, să răsuflu pe acest pământ, să lupt și să înving.

Plecam uneori să duc mâncare fraților mei – și schimbam drumul la ei cu drumul spre inima pădurii. Căutam câte o poieniță, mă culcam cu fața în sus și rămâneam așa câte o ora, uneori chiar câte 2-3. Mă trezeam din visarea mea fără să știu la ce mă gândisem și speriat mă grăbeam să sa ajung la cei cărora li se lungiseră urechile de foame. Primeam câte o palmă, două și scăpam. Aveam voie să mă urc apoi pe Bița și să duc caii la apă.

unu cinci

Toamnă… Ploaie… frunze și vânt.

În unul din satele din preajma Socilor “doctorul” trăește clipe emoționante. Nu are decât 36 ani și așteaptă pe cel de al 8-lea urmaș.

Rezemat pe speteaza șez-longului se gândește la toată viața lui grea. Fiu de țăran – orfan de ambii părinți dela vârsta de 7 ani – Alisandru așa cum îi spunea bunica – a avut o viațp chinuită, lipsită de bucurii, plina de mizerie. Deabia la 9 ani a intrat în școală. S’a străduit, a muncit uneori poate până la sleirea tuturor puterilor și a ajuns medic de țară. La întoarcerea în satul natal domnul Cuțulea tânăr cu o diplomă în buzunar n’a mai găsit pe nimeni din rudele apropiate. Boala care bântuia valea Siretului a secerat și viața “mamei Theodora” singurul sprijin al orfanului.

Învățat cu lipsurile, trăit în mizerie nu numai acasă dar și la școală domnul Cuțulea și-a stabilit serviciul la Petrești.

La 25 ani se căsătorește cu Raruca, fata Mititoaiei – o văduvă cu o situație bunicică. Pe măsura belșugului care creștea în casă creștea și numărul gurilor pe care trebuia să le hrănească. Curioasă coincidență, totuși reală.

Odată cu nașterea unui nou urmaș un nou lot de pământ, o nouă casă, o nouă pereche de boi se adăuga la gospodăria sa.

Până acum doctorului îi mersese bine. Când se gândea la trecutele botezuri, cumetrii, petreceri, sufletul i se umplea de o bucurie caldă, dulce și plăcută. Acelaș simțământ îl încerca și acum numai parcă străbătut de fiori.

E trezit din visare de un țipăt fioros și un scâncet slab de copil semn al finișului chinurilor și al apariției unei noi vieți.

Mătușa Aglaia – moașa satului – cu stropi de sudoare pe fața plină de ani a ieșit încet cu un mers legănat și bătrân în cerdac unde “doctorul” trăia una din cele mai emoționante clipe medicale din viață.

O singură dată mai fusese martor, la prima naștere a soției. Simțământul pe care l-avusese atunci era altul – fericirea primului rod al dragostei. Azi ceva nelămurit îl încerca. Era al 8-lea rod – rodul unei vieți tihnite și liniștite.

Cu mersul său (*) mult mai încet acum, trece prin fața mătușii Aglaia ca și cum nici nu ar fi fost cea care șezuse toată noaptea la căpătâiul lehuzei.

În pat lânga perina pe care dormea lehuza, zdrobita în urma durerilor facerii, scâncea, țipa și mișca din picioare un boț de carne, un om cpruia Dumnezeu i-a hărăzit să vina pe lunme într’o dimineață timpurie, umedă, mohorîtă și neagră. Cu acelaș mers dar cu o mai mare atenție, îngenunchiat la căpătâiul mamei pe domnul Cuțulea l-au podidit lacrimile. Fără o vorbă a stat așa câteva minute, apoi cu acelaș mers parcă încărcat de ani s’a îndreptat spre dormitor unde ceilalți 5 copii dormeau un somn tihnit, liniștit și odihnitor. A înconjurat dormitorul pe la toate paturile cu aceiași tăcere, s’a oprit în mijloc și a ieșit cu aceiași expresie a feții.

Deabia lângă patul copilului unde se afla “doftoroaia” a reușit să șoptească

– “Băiat sau fată?”

[…]